I'm fucked up.

.......sper că nu, dar cred că cunoşti acest sentiment - când devii observatorul propriei persoane, dar în mod îngrozitor, observi un altcineva independent, care şi face totul, acţiunile, cuvintele, ţi-a lăsat doar gândurile, nu şi deciziile, el nu are nevoie de gânduri. Şi-l vezi cum se desfată, cum se automulţumeşte şi se exteriorizează, pt că el exteriorizează universul său, el trăieşte ceea ce tu doar observi. Pe el îl afectează sunetele de ritm, vederile şi el caută de mâncare. El merge, el vorbeşte, el sare, el apasă, trage, doarme, scrie, consumă, citeşte, sună, tace, cântă, mişcă, face! - face totul. Tu doar priveşti şi constaţi că el îţi dă viaţa peste cap. Constaţi deoarece tu eşti acel care gândeşte, tu vezi întreaga imagine, tu ştii mai bine ce e mai bine, chiar dacă îi dai dreptate în majoritatea cazurilor şi-i înţelegi viaţa lui de consumator. Îl înţelegi deoarece tu eşti acel care a văzut totul cum s-a petrecut prin ochii lui şi ştii că el nu-şi face rău, nu trece limitele.

Tu ştii iar el face! ridicol. Ar trebui una, face alta. Cine este el?, de ce el face ceea ce vrea cu corpul tău, îl satisface? pt că tot ce face este de ai satisface toate necesităţile trupeşti şi sentimentale, cu asta şi se ocupă - asta numim noi trai, viaţă; acestă continuă împlinire a nevoilor curente.

wtf!

Ce fel de separare în aceeaşi persoană, este ceea ce noi numim conştiinţă, sau poate este un mod de a face totul mai simplu, închizi okii la ceea ce ştii şi faci ce vrei, dacă nu ştii nu te afectează,  autoamăgire = lipsă de voinţă? 

................am ajuns la concluzia că conştiinţa este ceea ce mă mănâncă pe mine pt că n-am voinţă să-l controlez pe el. Poate este o denumire în psihologie pt această detaşare de la propria persoană. Am devenit observatorul propriei vieţi. Şi ceea ce e mai straşnic e că pe el îl afectează realitatea. El simte iar eu doar observ, rece dintr-o parte, prin ochii lui. Dacă se păleşte, pe el îl doare, mie mi-i totuna, dacă ejaculează, el cască gura, iar eu mă gîndesc unde a fost acel orgazm care să-l afecteze atât încât să caşte el gura. Iată acum sună penibil.

fuck. sunt pierdut, m-am pierdut. I'm fucked up!

şi ştiu ce trebuie să fac.

ştiu ce vreau, vreau să o vreau cu adevarat, să ardă, să-mi trebuiască şi mie şi lui, pt că atunci o să ne contopim, o să fiu o singură persoană, o să fiu EU însumi cu aceleaşi interese, cu un singur scop...  doar aşa are să mă afecteze şi pe mine realitatea.

 şi mă consolez cu aceea că încă nu arde, că e o dorinţă vagă, dispersată undeva în viitor. Şi am văzut oameni care au gândit ca mine, care au aşteptat şi ei, nu le-a mers şi nu le-a ars, nu le-a trebuit. Sunt oameni decepţionaţi, care trăiesc de azi pe mâine. Sunt oameni care caută valoare doar prin faptul că au ştiut că o pot face, fără să o facă. Da, ei au valoare, oamenii capabili întotdeauna au valoare, dar nu ceea ce şi-ar fi dorit. Şi când te văd, simt potenţialul din tine, şi-ntotdeauna îţi dau o şansă, te-mping cu speranţa că n-ai să faci ca ei. Nu e ceva conştient, dar e ceva ce atârnă în aer în jurul lor. De-acum o simt, dezamăgirea.

- Ieti-n mâini!

nu, nu pot, i-am dat lui controlul, celui care nu gândeşte, şi nu-l pot stăpâni, mă bat cu el demult timp şi nu pot să câştig războiul, doar mici bătălii, care le acceptă şi el.

poate de mâine încep, ferm?

nu, o fac acum. ACUM! 

dar mai întâi să merg să mănânc ceva, că mi-i foame....